In ce cred ateii

De curand i-am spus unui prieten crestin ca sunt atee, iar el m-a intrebat apoi, curios si un pic intristat: “Si… Tu cum… vezi viata acum? Cum traiesti?” M-am gandit ca poate sunt crestini care au curiozitatile astea legate de atei. Bineinteles, raspunsul meu, va fi doar al meu, nu pot garanta ca si ceilalti atei simt asa. Cu toate astea ceea ce voi spune acum, s-ar putea sa va faca, dragi crestini, sa ne priviti un pic altfel. Daca vreti, puteti lua articolul asta drept o continuare a Crestinului, prietenul meu, caci si acesta va e adresat.

Viata poate fi frumoasa si fara Dumnezeu. Acesta e poate printre primele lucruri pe care le-am realizat devenind atee: ca viata, si aici includ cuvantul in cel mai larg sens al lui, poate fi fascinanta, iar daca realizam asta, nu trebuie neaparat sa spunem ca acest fapt se datoreaza lui Dumnezeu. Eu ma uit la natura, asa cum o prezinta Richard Dawkins de exemplu, si nu pot sa nu ma mir sau sa nu ma bucur la fiecare descoperire pe care o fac, chiar daca stiu ca ea e un produs al evolutiei. Paradoxul acesta ne aduce la al doilea punct.

Stiinta nu sterge cu nimic din maretia lucrurilor. Cred ca multi dintre atei sunt de acord ca stiinta, atunci cand explica modul de functionare a unui lucru si ajunge la o concluzie, nu stirbeste cu nimic din esenta acelui lucru, ce poate ramane in continuare o sursa a admiratiei noastre. Faptul de a fi evoluat, sau cum ar spune unii ca ne tragem din maimuta, nu ma face sa cred ca omul nu e fiinta demna si morala cu care ne laudam azi.

Exista moralitate si fara Dumnezeu. Consider ca fiecare are un sistem de valori, independent de cel religios, pe care il urmeaza in viata de zi cu zi, uneori chiar si inconstient. Din moment ce suntem fiinte rationale si avem puterea de a discerne si de a ne fixa asupra unei decizii, nu vad de ce nu am fi morali, chiar si atunci cand nu credem in Dumnezeu. Exista mecanisme care regleaza acest lucru, unele dintre ele darwiniene (pentru mai multe detalii consultati “Himera credintei in Dumnezeu”), altele ce tin de un simt al demnitatii pe care il slefuim fiecare dupa puteri traind in societate.

Traim in prezent. Apropo de cum ne slefuim in societate, ateismul e o pozitionare stricta in prezent, in prezentul real, palpabil, e despre aici si acum. Imi traiesc viata zi cu zi, concentrandu-ma pe fiecare activitate pe care o desfasor, pentru ca fiecare dintre ele, sunt in mare masura rezultatul unor alegeri pe care le-am facut eu pentru mine. Faptul ca nu ma mai raportez acum la un viitor nedefinit in care voi fi judecata pentru alegerile mele, ma elibereaza de o oarecare povara pe care o duceam in spate de ceva vreme. Din acest punct de vedere, am senzatia ca acum am mintea un pic mai ordonata, mai limpede.

Traim un prezent obiectiv. Ceea ce vreau sa spun cu asta e ca mai mereu ne luam sarcina de a face un pas in spate si de a privi lucrurile in ansamblu. Mi s-a parut interesant ce a spus Stephen Fry intr-un interviu, si anume ca noi nu putem privi doar partile minunate ale naturii (la care poate cineva ar spune: “uite cat de minunat sunt aranjate toate, cum sa nu crezi ca exista un Creator pentru toate acestea?”) si sa uitam ca acceasi natura fascinanta nu iarta usor, ca il rade de pe lista pe cel mai slab, ca intr-adevar e competitiva pana la sange. Cu toate astea, natura ramane pentru noi interesanta, ramane un valoros camp de cercetare.

Cunoasterea innobileaza. Parerea mea proprie si personala e ca trebuie sa stim cat mai multe, ca sa stim pe ce lume traim. Poate multi au obosit de vise din astea frumoase si li s-a cam acrit, dar eu consider ca e bine sa cunoastem cate un pic din toate, pornind de la biologie, istorie si geografie, pana la fizica si cosmologie. Poate o sa sune arogant din partea mea, dar cunostintele, si aici le include obligatoriu si pe cele umaniste, dau o oarecare demnitate omului. Nu mai stiu unde auzisem o fraza de genul: cine a citit multe carti, a trait mai multe vieti. Asta e si punctul meu de vedere. Si nu e vorba aici de vreo obsesie a noastra legata de faptul ca am vrea sa traim cat mai multe vieti intr-una singura.

Tic. Tac. Multi dintre noi nu se gandesc la moarte, desi stiu ca fiecare moare la un moment dat. Asta e ritmul vietii, nu poti sa opresti inevitabilul, asa ca ne bucuram de viata. Prin asta, bineinteles ca nu ma refer la modul teribilist pe care il practica unii gonind dupa “senzatii tari”, neaparat sa experimenteze cat mai mult pana isi dau ultima suflare. Ne traim viata normal, in ritmul nostru, ne rasfatam din cand in cand, incercam sa trecem peste lucrurile rele si perioadele mai grele din viata noastra bazandu-ne pe forta noastra de a lupta, incercand sa devenim mereu mai puternici. Cred ca sunt lucruri pe care, intr-o masura sau alta, le face toata lumea.

Poate ca singura concluzie pe care o gasesc acum e ca si ateii sunt oameni. As dori sa fac unele precizari (poate trebuia sa le fac la inceput). Acolo unde m-am referit la “noi”, am vorbit despre “noi, ateii”. Repet ca ceea ce am scris aici, e parerea mea legata ateism si e foarte probabil ca ceea ce am scris sa nu se aplice tuturor, si nici macar majoritatii ateilor.