Am intalnit si crestini nefericiti…

Sa incepem cu inceputul: inceputul fiecarui crestin este Dumnezeu (uneori chiar asta e si sfarsitul cate unuia dintre ei). Toti deopotriva cred ca Domnul i-a adus pe pamant si, cum El are un plan divin pentru lumea asta, undeva acolo ai si tu rolul tau. Ideea asta de a fi parte din ceva cu actiune mondiala e destul de imbietoare, doar ca itele sunt invizibile, schitele nu le-a vazut nimeni si, in principiu, nu exista reguli clare “de joc”. Si aici incep sa se complice lucrurile.

Cum spuneam, crestinul zice: nimic nu e la voia intamplarii. Ceea ce inseamna ca fiecare om de pe planeta asta isi are rolul sau in cadrul planului divin: unii vor juca un rol pozitiv, altii unul negativ, si Dumnezeu stia asta de la inceputul timpului pentru ca e atoatestiutor, ceea ce inseamna ca pe unii i-a creat special ca sa-i condamne la infern.

Dar, lasand asta la o parte, ce se intampla daca pur si simplu nu te prinzi, daca nu-ti dai seama care e rolul tau in toata povestea asta? Vorbind din proprie experienta, asta e unul din lucrurile pe care nu le-am lamurit niciodata, oricat de mult m-am rugat, oricat de multe matanii am batut pe covorul din sufragerie. Si stiu ca sunt crestini care se simt mizerabil din cauza asta. Si e normal, pentru ca isi incredinteaza viata unui Dumnezeu care nu le va raspunde nicicand, iar in momentul in care nu-ti primesti raspunsul, te simti pierdut. Cei mai multi dintre ei, daca aprofundeaza un pic starea asta, se vor gasi in fata a doua optiuni:
1. vor renunta la a mai striga in van numele unui Dumnezeu mort si vor incearca sa-si traiasca viata cu bune si cu rele,
2. vor fi dezamagiti de ei insisi, vor crede ca n-au avut tarie sau virtute sau credinta si vor reveni inca si mai vajnic la religia lor. Vor fi fericiti pentru o vreme si-apoi vor cadea iar in labirintul intrebarilor care-si cer raspunsul lor.

Iar pentru cei care-mi vor spune ca de asta s-a inventat duhovnicul pe pamantul asta, hai sa discutam un pic si despre asta. Sa presupunem ca un crestin nu poate vedea si nu poate sti planul lui Dumnezeu. In mod clar, nici duhovnicul, pentru ca si el e tot un amarat de om. Concluzia e ca nimeni n-a prea cunoscut cararile intortocheate ale Domnului. Si chiar stiind asta, enoriasul se duce la duhovnic tocmai pentru ca acesta sa-i spuna cum si ce trebuie sa faca. Numai ca la intrebari de genul: “Care-i rolul meu pe pamantul asta? Cum imi dau eu seama ca’s pe calea cea buna?” nu exista raspunsuri standard, ceea ce face ca toata afacerea asta sa fie destul de obscura si ambigua.

Iar dupa ce crestinul de rand s-a tot invartit in cercuri incercand sa gaseasca raspunsuri, nu-i ramane in final decat o singura optiune: sa se increada orbeste in duhovnic, ca intr-unul mai aproape de Dumnezeu decat el. Si cum difera starea asta a crestinului de acum, fata de cea a aluia din Evul Mediu, de exemplu, cand sfaturile preotilor erau, la propriu, litera de lege? Si unde mai incapi tu aici? Tu, cu gandurile tale, planurile tale, libertatea ta? Frica de necunoscut si de esec (urmarea esecului nu e decat una: iadul) ii face pe crestini sa-si incredinteze cat mai mult din libertate preotilor, iar aici ma refer la libertate de a gandi, libertate la un anumit mod de viata (din ce in ce mai “slefuit” de reguli si canoane), libertate de actiune si comportament.

Si apropos de ultima din urma, crestinismul zice: ai toata libertatea sa faci ce vrei. Iar apoi vine cu astfel de completari: crestinul de rand are puterea, prin actiunile sale, oricat de mici, sa aduca mai aproape sau mai departe de momentul prezent Apocalipsa. Asta poate nu multa lume o stie (pentru cunoscatori, asta a spus-o parintele Nicolae Tanase de la Valea Plopului, intr-o conferinta), dar cam la concluzia asta ajungi daca stai si cugeti un pic in sistemul de gandire crestin. Ori o astfel de sentinta pune o considerabila cantitate de presiune pe umarul crestinului.

Ba inca sunt pustnici care zic ca fiecare va da socoteala pentru fiecare “vorba desarta” in fata lui Dumnezeu, iar pentru cine nu e familiar cu vocabularul “vorba desarta” inseamna cam tot ce tine de trivial, tot ce e in afara sferei de spiritualitate crestina, adica orice vorba care nu e “de duh”, te-afunda mai rau in iad. Si in conditii din astea, cum poti sa te mai numesti un om fericit? Unde va e bucuria cand va paste frica de iad la orice pas, dragi crestini?