02.02.2009

Iadul - cateva idei

Din cate imi amintesc, aveam in jur de 15 ani cand am inceput sa fiu foarte sceptic in privinta notiunii de iad si diavol. Nu m-a fortat nimeni si nu am fost influentat de nimeni sa ma razgandesc, nu citisem nici macar o pagina de filosofie pe aceasta tema pana la vremea aceea. A fost un prim si foarte puternic val de scepticism ce a venit din propria mea gandire, destul de imatura pe atunci si lipsita de mijloacele si argumentele de care aveam nevoie ca sa ajung la vreo concluzie valida.

Sa spun sincer, eram obosit sa traiesc cu acea frica de eterna pedeapsa pe care o puteam primi daca nu urmam regulile dogmei crestine. Parintii imi spuneau - tragand un oftat inainte - sa stau linistit, ca eu... eu n-am pacate. Dar profesorul de religie de la scoala nu spunea acelasi lucru. Cu zambet pe buze si cu mult calm, ne explica de ce trebuie sa fim duminica prezenti la biserica si ce se intampla daca lipsim mai mult de x duminici - daca nu imi amintesc gresit, cadeam in nu stiu ce pacat, pe care nu il mai puteam indrepta. Eu nu stiam asta, am fost surprins. Nu retin detaliile intrucat au trecut cel putin 10 ani de atunci, dar stiu ca incepuse sa imi fie frica de ideea ca pot pacatui fara sa imi dau seama. Cine stie cate alte reguli am incalcat.

Indata ce am pus notiunea de iad sub semnul intrebarii, frica a disparut. Si, da, mai intai m-am indoit de diavol si apoi de dumnezeu. Caci eram crestin doar pentru ca exista diavolul si iadul, la fel cum sunt toti copiii de parinti crestini, nu? Desi sunt sigur ca si multi adulti sunt crestini din exact acelasi motiv (poate chiar exclusiv).

Este normal sa fii de acord cu o pedeapsa cu tortura eterna in focurile iadului pentru nerespectarea regulilor unui dumnezeu care refuza sa dea dovezi ale existentei sale? Si, subliniez, vorbim despre eternitate. Isi poate inchipui cineva eternitatea? Linia timpului tinde spre infinit. Tortura, durerea vor fi astfel nelimitate atat in intensitate cat si in durata. Nu stiu cum este posibil asa ceva, dar facand abstractie de faptul ca iadul nu poate fi definit incat sa il intelegem, trag doar simpla concluzie ca pedeapsa ar fi una crunta.

De ce are nevoie acest dumnezeu, in pozitia de fiinta suprema si creator atotputernic al nostru, de atata iubire si adorare? Si de ce e perfect dispus sa pedepseasca atat de crunt pe cei ce nu il simpatizeaza sau pe cei care arata aceste sentimente fata de alti idoli? Este dumnezeu gelos? Este nesigur pe el? Si de ce trebuie noi, dintre toate creatiile sale, sa il idolizam? Nu vad copaci idolizandu-l, nu vad pasari, nici macar delfini. Doar oameni.

Daca eu construiesc o masinarie care sa imi zica in fiecare zi "Andule, tatal meu, creatorul meu, lumina mea, esti cel mai tare, frate!", e ceva foarte foarte in neregula cu mine. Daca asa un comportament nu e demn de o fiinta umana, de ce e demn de o zeitate?

Un crestin ar putea spune urmatorul lucru in raspuns la aceste nelamuriri. Ca dumnezeu nu pedepseste pe nimeni prin vointa lui, ci oamenii sunt rai si pacatuiesc si, implicit, isi rezerva un bilet de dus direct spre iad. Dar... dumnezeu a pus sistemul in functiune si el permite ca asta sa se intample. Fiind atotputernic n-ar fi o problema ca el sa crute pe oricine de aceasta sentinta, decat daca nu este atat de iubitor pe cat se spune.

Nici un ateu nu vrea sa "arda" in iad. Nici un ateu nu a ales sa se nasca intr-o lume in care sa nu existe dovezi pentru existenta lui dumnezeu. Alegerea ar fi a dumnezeului si doar a lui. Fiind atotstiutor - ceea ce implica si faptul ca el cunoaste viitorul fiecarui om inainte sa se nasca - a creat ateii stiind inca de la inceput ca nu vor crede in el si ca vor fi condamnati pe veci, iar pe parcursul intregii lor vieti a refuzat sa ii convinga de contrariu. Poate fi un dumnezeu mai nedrept de atat?

Cat despre crestinii care sunt satisfacuti de ideea ca unii din jurul lor, poate chiar apropiati, ar putea sfarsi astfel pedepsiti si arunca amenintari in acest sens, nu pot decat sa ii consider, pur si simplu, oameni rai. Nu pentru amentintarea in sine, caci asta nu inseamna nimic pentru un ateu. E ca si cum i-as ameninta eu pe ei cu fulgerul lui Zeus. Dar nu pot pune convingerile religioase ca singur motiv pentru care un om este convins ca semeni de-ai lui, ce nu i-au gresit cu absolut nimic, merita cea mai crunta pedeapsa posibila, fie ea si fictiva.

10 comentarii:

  1. Ma intreb uneori daca exista de fapt crestini adevarati, in sensul de oameni convinsi cu adevarat de existenta lui Dumnezeu.
    Orice lucru care provoaca panica, frica si este prezentat in mod repetat, ajunge sa fie intiparit in minte drept ceva real.
    Oamenii nu mai indraznesc sa puna la indoiala religia lor. Asta nu pentru ca nu ar exista dovezi destule, nu pentru ca existenta lui Dumnezeu ar fi evidenta. Ci pentru ca de mici au fost invatati ca daca nu accepta justitia lui Dumneszeu , ii asteapta acea pedeapsa mai cumplita decat orice pedeapsa din viata de pe pamant.
    Comfortul despre care se spune ca il ofera religia e de fapt ceva de genul "Daca cred si merg dupa legea asta, am sanse sa merg in rai. Daca nu cred, ma duc direct in iad. Mai bine nu ma risc sa spun ca nu cred". Oare ce rost mai are acel "liber arbitru" pe care ni-l da Dumnezeu?

    RăspundețiȘtergere
  2. Fiind vorba de modul cum ne reprezentam iadul in copilarie, imi aduc aminte de una dintre bisericile la care mergea (cel mai rar)bunica mea. In biserica respectiva, chiar in "holul" de la intrare unde sunt lumanarile (scuzati-mi ignoranta, dar nu cunosc termenul),era o scena ce reprezenta iadul.
    In scena erau mai multe "fecioare" semi-nude, asezate in sir indian si legate intre ele cu lanturi, impinse de draci cu niste furci. Revenind la ideea anterioara: cand eram mai mica, desi biserica in sine cu ritualurile ei ma plictisea, pictura asta cu iadul ma fascina.
    Astfel, cand am mai crescut un pic am inceput sa ma intreb diverse lucruri, printre care, cum se face de omul ajunge din "robul lui Dumnezeu", sclavul diavolului.
    Oare nu cumva este sortit credinciosul sa fie "sclav" pe vecie?

    RăspundețiȘtergere
  3. Pratyabhijna09.02.2009, 11:24

    Nu exista iadul si nici raiul asa cum este expus in Biblie.
    Exista doar ceea ce omul traieste in diferitele sale existente, pe diferitele planuri ale manifestarii, acestea avand capatul in nediferentiere,nemanifestare,transcendenta, vesnicie(si acolo nu ajungi daca ai fost bun in timpul vietii[nu exista asa ceva, in acest caz se ajunge intr-un taram paradisiac astral, dar nu este vesnicia], ci trebuie sa atingi starea de indumnezeire).
    Asadar iadul si raiul se manifesta mereu, aici si acum, in grade diferite, si vom continua sa-l traim ca atare pana vom transcende spatiul si timpul.

    Dumnezeu este in acelasi timp transcendent si imanent.
    Crestinismul pune foarte mult accent pe ceea ce este dincolo de noi si astfel se nasc intrebari de genul: unde este Dumnezeu?(ca nu este), ce face?(ca nu face, ia uite cata nedreptate e in lume), si ajung oamenii sa nu mai creada.

    Si sigur ca nu este o problema fatala aceasta necredinta. Oamenii sunt buni in general, dar indoiala are dezavantajele ei majore.
    Trebuie sa ai constiinta trezita ca sa iti pui intrebari profunde apropo de dogmatismul crestin si sa apara dorinta de a iesi din el, dorinta de libertate.
    Aceasta eliberare ne rupe oarecum de anumite influente benefice, dar constiinta si sufletul nostru sunt trezite si ne mentin buni. Ma refer aici la cei inteligenti, pentru ca sunt si oameni care renunta la credinta in Dumnezeu din motive aberante.

    Mai mult decat atat avem exemplul lui Buddha care a atins mari realizari spirituale desi nu a vorbit deloc in scrierile sale despre Dumnezeu si nici despre spiritul Divin sau scanteia din Dumnezeu care exista in fiinta Om.

    Asa cum dragoste cu forta nu se face, nici credinta nu poate fi indusa de preotii care cauta sa ne sperie cu povesti si ne respecta mai mult sau mai putin liberul arbitru.

    RăspundețiȘtergere
  4. Imi place comentariul tau, totusi trebuie sa iti pun cateva intrebari.
    Suntem de acord si noi ca nu exista Rai, nu exista Iad, dar cand vorbesti despre acele planuri ale manifestarii, presupun ca te referi la starile spirituale in care intra "sufletul" uman dupa moarte.

    Am studiat si eu invatatura/religia/filosofia buddhista. As vrea sa stiu, atunci cand vorbesti despre trecerea sufletului in aceste stari, adica despre "viata dupa moarte", pe ce fel de "dovezi", sau "argumente" te bazezi?

    In religiile asiatice predomina ideea acumularii de invataturi pentru spiritul uman, prin vietile succesive, pana la atingerea acelei stari de "indumnezeire".

    Totusi in afara de practicile gen Yoga, ale caror efecte benefice se pot explica stiintific, de ce ar trebui sa existe viata dupa moarte. Vreau sa imi dai un raspuns cat se poate de "stiintific".

    RăspundețiȘtergere
  5. Pratyabhijna14.02.2009, 01:12

    Sufletul intra in stari spirituale dupa moarte si apoi le traieste, dar cand vorbesc despre planuri ale manifestarii ma refer la cel fizic, astral si cauzal. Mai sunt si altele, dar acesta este cea mai simpla structurare si fiecare plan are subdiviziunile lui unde fiintele sunt trase dupa moarte, prin rezonanta, dupa starea lor de constiinta.

    Cineva care s-a nascut cu idea ca, poftim levitatia este posibila, sigur ca a venit dintr-un plan unde aceasta este posibila si limitata numai de imaginatia respectivului. Credinta lui este defapt o amintire vaga din subconstient care a fost impregnata in existenta din astral sau de ce nu, pe Pamant si este relativ usor pentru el sa leviteze dupa un antrenament adecvat. Copilul special manifesta fara limite aceasta credinta si pentru el a incerca sa zbore este deja un reflex. Daca si-a pastrat aceasta credinta toata viata se va intoarce intr-o lume unde se zboara iar folosind imaginatia.

    Cineva care nu isi bate capul cu idei de natura ezoterica, ori pur si simplu despre Dumnezeu, sigur ca nu are suficienta energie pentru a sustine constiinta la nivel astral.
    Unii oameni traiesc preponderent fara sa fie constienti de ei, nu pot practica introspectia si sunt mereu atrasi de exterior.
    Acestia ajung si ei undeva, dar cad intr-un somn profund dupa moarte pentru ca nu au suficienta energie oculta pentru a se manifesta in acel plan superior. De aceea ei nu au amintiri despre acel loc mirific si cu mult mai putine limitari.

    In acesta directie lista cu legaturi dintre viata dupa moarte, viata anterioara si cea prezenta poate continua.
    Sigur, posibilitatile sunt aproape nelimitate si pot exista si cazuri exceptionale, dar in general asa se intampla.

    Oricum acestea sunt doar teori, insa sunt usor de inteles si pus in practica. Eu sunt miscat si cred cu toata fiinta mea in ele din motive pe care le-am explicat mai sus.

    Stiinta nu ma intereseaza foarte mult pentru ca este inca in perioada de crestere, chiar de copilarie. Cand va pune in practica ideile cu adevarat esentiale(momentan tinute secret din motivele The New World Order) ale marilor genii ca Albert Einstein sau Nicolae Tesla, cand vor ajunge oamenii de stiinta sa se raporteze la Dumnezeu, sa foloseasca meditatia, intuitia, si vor realiza paranormalul(asa cum cei mentionati mai sus au facut-o) in munca lor ma voi deschide plenar si catre ea.

    Despre Buddhism deasemenea nu cunosc foarte multe. Il respect profund pe Buddha pentru ce a facut pentru aceasta planeta, stiu doar bazele caii spirituale pe care a fondat-o si ca are idealuri generoase, dar cunoasterea mea este una yoghina pe care o si pun in practica.

    RăspundețiȘtergere
  6. @Pratyabhijna: Pari a fi destul de pasionat de modul asta de a vedea lumea, insa trebuie sa iti amintesc ca aceste teorii filosofice prezentate de tine sunt total nefondate si prin urmare nu le putem lua in considerare. Momentan nu exista nici o dovada ca ar exista ceva mai mult decat natural in univers.

    Exista inca multe lucruri necunoscute, dar in timp le vom cunoaste, incet dar sigur. Si probabil ceea ce ni se pare azi supranatural va fi natural maine. Pentru asta exista stiinta, sa ne ajute sa explicam lumea.

    RăspundețiȘtergere
  7. ma bucur ca la doar 15 ani ai reusit sa scapi de jugul numit religie si dumnezeu. Eu abia acum la 32 ani am reusit lucrul asta si numai dupa ce am inceput sa citesc blogguri-le unor rationalisti (TLP, HAppy Ateista, dracul gol). Cred ca indoiala a existat acolo tot timpul insa nu aveam curajul sa fac pasul decisiv. Intr-o zi am zis gata, nu exista dumnezeu. Pentru o clipa am asteptat sa mi se intample ceva rau :) insa acea clipa a trecut si inca sunt aici. De atunci am inceput sa nu mai pun orice coincidenta pe seama pacatului (nu ai fost la biserica - te-ai imbolnavit, etc.). Si sincer, ma simt LIBER. Si contrar multor creationisti, nu m-a schimbat. Nu fac mai mult bine, dar nici mai mult rau. DImpotriva, incerc sa fac mai mult bine.
    gata, plec ca a venit seful... pe curind

    RăspundețiȘtergere
  8. Creştinismul originar – cult demonic

    Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină privind adevărata-i esenţă. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.

    Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

    Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

    Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?

    Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.

    O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici pe această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

    În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!

    Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!

    Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.

    Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imagină că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai avut ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.

    Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece! Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

    Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

    Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.

    Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

    Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este concentrată pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor, pe cei mai mulţi rămîn să-i bîntuie toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
    Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămîntul deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin pe pămînt. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.

    Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

    Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

    Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.

    Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi rapacitatea socială a unora care pozează în creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui se află.

    Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

    Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea Dumnezeule adevărat?

    RăspundețiȘtergere
  9. scuze, dar sa spui ca pe la 15 ani ai inceput sa te dumiresti cum sta treaba cu adevarul... e cel putin rizibil. tocmai in adolescenta... :))
    esti mare, ce sa mai zic.

    sunt curios si eu, daca poti, sa dai o lista cu fisele de lectura din zona duhovniceasca. ai asa ceva, sau perioada ta de credinta a fost una naiv-autoreprezentativa, pana in 15 ani, sub imperiul unor simple emotii, mai mult inspirate/influentate de cei din jur.

    da-mi si mie niste autori reprezentativi, monahi, preoti pe care i-ai citit (profesori de liturgica, de dogmatica, de istorie bisericeasca, orice reprezentativ), sa vedem ca cat esti de indreptatit in a te erija intr-un judecator impartial, care, cica, a fost si credincios... pana la 15 ani =))

    vezi ca am lasat un comentariu si aici, valabil si pt tine:
    http://preugen.wordpress.com/2009/02/03/minunile-creatiei-dovezi-biochimice-ale-creatiei/#comment-224

    polemica noastra nu ar fi prea rodnica din doua motive:
    1. sunt convins ca dupa valul puternic de scepticism de la 15 ani nu ai mai citit nimic ce tine de duhovnicia credintei, ci te-ai adancit doar in speculatii stiintifice. cu alte cuvinte, nu ai o baza pe care sa dialogam.
    2. avand in vedere ca eu am fost mai intai ateu, evolutions si apoi am trecut la credinta (initial prin lecturi), adevaratul "adeversar" intr-o polemica mi-ar fi un crestin convertit la ateism. el ar fi antiteza mea perfecta. avand in vedere punctul 1 (adica faptul ca tu nu poti fi considerat ca fiind candva crestin marturisitor; pana la 15 ani... sa fim seriosi, asta nu e varsta de intelegere a unor chestiuni profunde, e doar o zbatere agonica, o cunosc f bine), ei bine, personal nu te consider un fost crestin marturisitor trecut la ateism. cel mult un fost crestin inchipuit.

    PS: simpatice comentariile de aici. ma intreb ce varsta au autorii si ce exepriente de viata.
    ultimul (Anonim) este de o incultura crasa, cum amesteca el ideile prinse din zbor... evident doar din surse partinitoare, de pe acelasi "mal" - ateiste. critica biblica zero. poate a simtit el ceva, avand in vedere ca nu se semneaza... interesant curajul acestor "stiintifici" care, cica, sunt in cautarea tocmai a adevarului. intersant curaj.
    cineva se mai intreba: oare nu sunt crestinii sclavi pe vecie? :)) Or fi mai liberi ateii, manipulati non-stop de ipoteze, dupa cum le convine mai marilor lumii - ba avem efect de sera, ba nu, ba se schimba polii, ba e o gluma proasta, ba trebuie ecologie, ba sa fim seriosi ca ne cade industria carburantilor =)) si asta de la tabere stiintifice adverse, pentru ca fiecare sunt sustinute de corporatii si concerne financiare diferite =))

    Unii au certitudini, altii Adevarul

    RăspundețiȘtergere
  10. Balada creştinului sincer

    Fraţi creştini din lumea mare
    dac-aveţi vreo întrebare
    despre Domnu’ nostru Isus
    la răspuns eu sunt dispus.
    Cu Isus am legământ
    că El este cel mai sfânt.
    Toată lumea vreau să ştie
    că trăiesc în bucurie!

    Astă noapte-am venit beat
    şi nevasta m-a certat.
    Uite-aşa m-am enervat
    şi când m-am trântit în pat,
    am oprit-o să mai caşte
    i-am dat câteva la coaste.
    Să ţină minte vroiam,
    că e coastă din Adam.
    Dimineaţa m-am trezit
    cu nevasta am vorbit.
    Mă gândeam să-i cer iertare
    dară nu am fost în stare.
    Că riscam să mă refuze,
    că femeile-s cam zuze.

    Dară Domnul Împărat
    Isus cel nevinovat,
    El nu este supărat.
    I-am spus în gând răspicat
    ce-am făcut când am fost beat,
    şi-aşa Domnul… m-a iertat.
    Ori de câte ori greşesc
    tot la Isus mă gândesc.
    Că El fără ezitare
    mă scoate din supărare.

    Doamne m-am tot întrebat,
    c-aşa fără de păcat,
    cu Hristos în legământ
    mă gândesc că aş fi sfânt.
    Oare cum este chemat
    cel ce nu are păcat?
    Tu mi-ai luat păcatele
    n-am primit pedepsele.

    Îmi ziceam şi eu cumva,
    oare este drept aşa?
    Tu să ierţi la infinit?
    pe cel ce s-a pocăit?
    Că Satana de-ai greşit
    iute că te-a pedepsit.
    Mă întreb de acest gest?
    Satana pare onest.
    Dar cu Domnul meu Iisus
    păcatele-s duse sus,
    unde se acumulează,
    c-aşa Domnul… ne salvează.

    De păcatele le ţine
    un gând în minte îmi vine:
    Nu cumva Domnul Hristos
    este mare păcătos?
    Dacă mai gândesc un pic
    nu mai înţeleg nimic.
    Cine-i sfânt şi cine-i drac?
    Dar mai bine-ar fi să tac.

    Metoda funcţionează,
    asta nu se contestează,
    am ajuns un om de vază.
    Drac sau sfânt ce mai contează?
    Cu Isus am legământ
    că El este cel mai sfânt.
    Toată lumea vreau să ştie
    că trăiesc în bucurie!

    RăspundețiȘtergere