Intentie divina sau nevoie de inteles?

Observ la oameni o reala foame de a gasi sens, inteles, rost in absolut orice ne inconjoara. Si cred ca asta porneste de la cauzalitate. Noi intelegem cauzalitatea. Multe animale o inteleg de asemenea. Pentru orice fenomen natural pe care il observam, stim aproape instinctiv ca un alt fenomen - tot natural, as adauga - i-a fost cauza. Ex: daca o piatra mare cade de pe munte, probabil un mic cutremur a miscat-o din loc. O piatra nu se misca de la locul ei fara "motiv", nu? Perfect logic, e intocmai cu felul in care observam ca functioneaza natura. De ce am pus cuvantul motiv intre ghilimele desi l-am folosit cu sens propriu? Pentru ca e esential la ce urmeaza sa spun. Vorba lui George Carlin, "limbajul mereu ne da de gol".

Unii mai deduc si altceva atunci cand observa un fenomen natural. Se gandesc ca in spatele lui se alfa un motiv, aici cu sensul de intentie. Al cui? Al muntelui? Al pietrei? Nu conteaza, al cuiva... se gaseste cine sa poarte intentia. Important este ca trebuie sa existe un motiv pentru care acea piatra a cazut de pe munte, mai ales daca in drumul ei spre poale a distrus niste recolte, ori o casa... ori a omorat pe cineva. Trebuie sa existe un motiv pentru care bolovanul rostogolindu-se a intrat exact in peretele din bucatarie si a omorat bebelusul care sedea linistit in patutul lui. Trebuie! Pentru ca daca noi actionam conform unei motivatii, atunci si natura trebuie sa actioneze la fel.

Si daca este nevoie sa pui acea intentie in mainile cuiva, in mainile cui ai sa o pui? Pai, evident, in ale unei entitati care are puterea de a misca pietre mari de pe munti, putere mult mai mare decat a ta, lasandu-te pe tine cu o decizie de luat: pup in fund, sau mai pierd recolte, case si... bebelusi? Pupatul in fund are sanse mari sa functioneze mai bine. Iar de la "the great JuJu up the mountain" pana la credinta in Yahweh si fratii lui gemeni, nu e distanta mare, daca ma credeti. Cateva zeci de generatii de transmis povestea bolovanului prin "telefonul fara fir" mai tarziu si obtii un mit demn de scris in biblie.

Acesta este, probabil, singurul mod prin care unii oameni fac fata realitatii. Notiunea de coincidenta, de intamplare - fericita sau nefericita - ii lasa cu o nesiguranta insuportabila. Nu e greu sa vezi cum ajung unii la concepte atat de absurde si ilogice precum destinul. Am intalnit multi oameni care nu pot sa inteleaga ca lucrurile, pur si simpul, se intampla. Ca printr-un lant aproape infinit de cauze si efecte, s-a ajuns ca ceva sa se intample la un moment dat, fara nici o planificare, fara nici o intentie. Iar factorii responsabili sunt atat de multi si de aleatori incat de multe ori anticiparea sau prevenirea sunt aproape imposibile. Nu e greu de inteles, dar e greu de acceptat. Mai ales cand evenimentul cu pricina are rezultate negative.

Mai mult, inafara de atribuirea unei intentii pentru lucrurile care se intampla in jurul nostru, tendinta se extinde la insasi existenta noastra si a universului in care traim. Pentru majoritatea oamenilor, exista un motiv in spatele a orice. E putin iritant, mai ales ca nu au nici o baza rationala pentru a crede asta. Eu nu neg nevoia de a gasi un sens in ceea ce esti si ceea ce faci, o simt si eu, la fel de intens ca toata lumea. Vorba aia, eu pentru ce ma trezesc dimineata? Dar de ce sa crezi ca motivul pentru care tu existi si scopul tau in viata este dictat dinainte sa te nasti de catre o forta nevazuta? Te alina cu ceva? Daca destinul tau prevede ca vei muri dupa 10 ani de chinuri cu o boala grava, asta ar putea alina pe cineva? Atunci... reprezinta o siguranta? Siguranta ca ce? Ideea de destin nu implica si faptul ca viitorul tau, desi iti este "scris", va fi unul lung si prosper. Din nou, poate mai traiesti doar un an, timp in care te chinuii pana in punctul in care iti doresti sa mori.

Ce am observat, a fost ca oamenii care cred intr-un destin de fapt spera ca cineva, "acolo sus", are grija de ei, intr-un fel sau altul. Spera ca destinul lor, desi cere ca ei sa treaca prin perioade grele, lupte pentru supravietuire, dezamagiri, pierderi, dureri sau tradari, sa se concluzioneze intr-o bucurie. Asta ii alina. Dar eu nu pot sa nu vad o slabiciune de caracter - si poate, de intelect - in a impartasi asemenea credinte.

Imi sunt dragi oamenii care vorbesc despre vise si sperante, despre dragoste si cautarea propriului scop in viata, dar ma crispez si ma zgarie pe creier cand aud de destin.