20.05.2010

Fericiti cei bogati cu duhul

In tara noastra, religia crestin ortodoxa e cea majoritara. Suntem obisnuiti cu familiile care isi cresc copiii in traditia crestina. Toate obiceiurile si ritualurile religioase, chiar daca sunt sau nu intelese, ca scop si origine, de practicantii lor, au devenit ceva normal, parte din cultura romana. A refuza una din aceste practici, atrage dupa sine automat anumite riscuri, la nivel social sau chiar profesional.

Inca din scoala generala, in afara stiintelor de baza, lipsa unui unui model dovedit a fi functionabil pentru originile omului sau ale universului, lasa loc pentru aprofundarea unor pseudo-teorii menite sa il pregateasca pe elevul tanar si vulnerabil pentru viata. Unii elevi, chiar daca sunt indoctrinati si invatati doar "ceea ce au nevoie sa stie", la maturitate simt nevoia de a acumula mai mult.

In continuare am sa va prezint cazul unei persoane foarte dragi mie, care a suferit poate una din cele mai importante schimbari din viata ei. O voi numi in continuare V.

V are 22 de ani, a crescut intr-o familie crestina, dezvoltandu-si o credinta profunda in Dumnezeu si stabilind o relatie "stransa" cu divinitatea, studiata de ea insasi de-a lungul timpului. Cand am avut prima discutie contradictorie despre religie, am realizat ca era prima persoana care imi putea raspunde la aproape toate intrebarile "dificile" pentru orice crestin. Am studiat si eu religia mult timp cat am fost credincios, chiar si dupa, dar cunostintele ei ma depaseau complet.

Cand vad un om care e in stare sa acumuleze atatea cunostinte, si sa stie exact de ce crede ceea ce crede, ma cuprinde o oarecare furie la gandul ca un set de reguli din epoca bronzului i-au inchis anumite porti spre realitate, spre lumea complexa ce ne inconjoara, spre adevarata natura umana, etc. Nu as putea sa exprim mai bine decat ea transformarea ei. De aceea am rugat-o sa raspunda la cateva intrebari.



- Daca i-ai explica acum unui crestin ceea ce crezi si stii despre lume si despre univers, nu te-ar crede ca ai fost candva ca si el sau poate mai credincioasa decat el. Cum ai descrie cat mai convingator relatia ta cu Dumnezeu?

V: Da, probabil ca nu m-ar crede, dar asta e normal. Un om care nu ma cunoaste, nu vede decat ceea ce sunt acum. Cu totii suntem asa. Iar daca as vorbi cu un crestin, nu cred ca as incerca sa-i explic ce relatie am avut cu Dumnezeu pentru ca intotdeauna am crezut ca intre fiecare om si Dumnezeu exista o legatura unica. Daca i-as spune: "si eu am fost ca tine" si nu m-ar crede, cum m-as putea astepta sa inteleaga viziunea mea proprie, fundamental personala asupra unei astfel de relatii?

M-as astepta, intr-o astfel de intalnire, ca celalalt sa fie acaparat de sindromul "fallen angel" si sa creada ca eu nu am fost cine stie ce crestin la viata mea, daca in cele din urma am renuntat la convingerile mele. Din nou, reactia asta mi se pare normala atunci cand stai de vorba cu cineva care nu te cunoaste si nu stie ce se afla in spatele deciziilor pe care le iei.



- Daca mai tii minte, te intrebam eu la un moment dat daca aveai indoieli, sau daca iti puneai anumite intrebari la care nu prea aveai raspuns. Imi povesteai tu despre momente cand erai "certata cu Dumnezeu". Ai vrea sa descrii un pic acele momente si sa ne spui cum le vezi acum?

V: Hihi... da. Nu ma asteptam la intrebarea asta. Momentele mele de cearta erau momente de rebeliune. Deveneam deodata din crestinul cuminte si la locul lui, un copil incapatanat care dadea vina pe Dumnezeu pt toate prostiile. Si asta pentru ca voiam sa-L gasesc vinovat cu ceva, orice. Tocmai mi-am adus aminte de o expresie, "tribunalul constiintei". Ei bine, inchipuieti ca il luam pe Dumnezeu de guler si il puneam pe banca acuzatilor, intr-un astfel de tribunal, unde domneste un judecator cat se poate de partinitor, EU!

Stiu ca suna stupid, dar pur si simplu, nu voiam sa mai ascult de toate regulile, nu voiam sa mai fiu un om plin de liniste sufleteasca si intelegere pt toata lumea. Acesta era momentul in care Eul acela prelua controlul tocmai pt a-mi da toata libertatea din lume, libertatea care putea sa duca inclusiv pana la pierderea controlului. In astfel de momente eram aproape atee, dar intr-un mod destul de original, zic eu. Nu destul ca sa pot zice ca Dumnezeu nu exista, dar il inchideam undeva, intr-un colt de creier, intr-un sertar si-l pecetluiam cu libertatea mea nemarginita.

Desigur, pentru ca aveam constiinta ca el e totusi acolo, apareau tot timpul blocaje, in sensul ca... libertatea pe care eu o consideram infinita, din cand in cand se lovea de unele dintre perceptiile mele crestine. Chiar daca il inchideam pe Dumnezeu intr-o camaruta, nu puteam sa scap de eul crestin (care inseamna practic un mod de viata pe deplin asumat), care ma bantuia la fiecare pas. Si atunci apareau scindari intre cele doua feluri de a vedea lucrurile: eul liber pana in ultimul punct, ultima consecinta a libertatii mele si eul crestin, care nu se poate desprinde de Biserica.

Dupa cum vezi, e o intreaga lupta aici si de fiecare data eu pierdeam. Intr-un fel sau altul libertatea aceea atee se frangea tot timpul sub greutatea invataturilor crestine si de fiecare data, ma intorceam la Dumnezeu ranita. Si imi gaseam alinarea in bratele pe care eu le imobilizasem, ca sa castig teren. Ca un razboi de cucerire... Eu voiam sa-mi apartin mai mult decat ii apartineam lui Dumnezeu. Cred ca asta ar rezuma totul.


- Inca vorbesti despre Dumnezeu ca si cum ar fi cineva despre care stii ca exista. Inca mai crezi ca Exista? Daca nu, spune-mi exact motivele care te fac sa nu mai crezi in El?

V: Vorbesc despre Dumnezeu ca si cum el exista pt asta simteam atunci. Tot ce am spus mai devreme se refera la perioada aceea, nu la cea de acum. Nu mai cred pentru ca nu mai am credinta, nu mai e, s-a terminat. Stiu ca suna stupid, dar asa e. De ceva timp incoace nu mai reusesc sa gasesc esenta a ceea ce insemna pt mine a fi crestin. Si atunci cand nu mai gasesti esenta, formele te apasa prea tare, asa ca am renuntat sa le mai car dupa mine. Asta a fost inceputul sfarsitului.

Iar acum, daca privesc din cealalta perspectiva, cea in care-l am alaturi pe Dawkins, de exemplu, totul se leaga, totul se leaga fara nevoia de a exista o fiinta suprema. Ce ciudat suna asta… (ma surprinde ca ma aud spunand asta, dar…) lumea poate trai si fara Dumnezeu. Iar daca dam la o parte toata dogma, ramane exact natura umana, asa cum e ea: cruda, surprinzatoare, spectaculoasa.

Momentan, simt ca mi s-a luat o perdea de peste ochi si am impresia ca lucrurile sunt mai clare, mai logice si incerc sa pricep gramatica acestei lumi. Cred ca incep sa-mi dau seama de ce Dawkins vorbeste cu atata pasiune despre evolutie, chiar e cel mai maret spectacol de pe pamant.


- Ai crescut intr-o familie crestina, de mica ai fost obisnuita sa mergi la biserica, sa respecti traditiile crestine, cu toate superstitiile implicate. Crezi ca aceste lucruri au avut un rol important in credinta ta puternica? Ce reactie crezi ca ar avea parintii tai, daca ar afla acum ca ti-ai pierdut credinta in Dumnezeu?

V: Mda, vad ca e nevoie sa fac unele precizari. Eu nu am crescut intr-o familie crestina, nu in adevaratul sens al cuvantului. Ai mei ma duceau la biserica odata pe an, de Pasti, cand stateau la slujba pana nu mai rezistau, ca sa recupereze pentru restul anului (cam ca sistemul de prezente de la facultate). Am invatat rugaciunea "Tatal nostru" de la bunica mea cand eram mica si nici ea nu ma forta sa merg la biserica, pentru ca era mai intai de toate o bunica, si intelegea ca noi, copiii, nu suntem prea dornici sa ne trezim dimineata, indiferent de zi, duminica sau ne-duminica. Asa ca... in copilarie nu am avut niciun model crestin drept de urmat, dimpotriva.

Crestinarea a aparut un pic mai tarziu, iar din punctul asta de vedere sunt foarte fericita, pt ca m-a ferit de riscul unei extreme, cred eu periculoase. Pt ca am cunoscut religia in liceu, si am avut un profesor genial, am invatat de la el cuvantul TOLERANTA: pt toate opiniile si toate parerile, fara sa ma las calcata in picioare, bineinteles. Ceea ce a avut un rol important in credinta mea a fost argumentatia logica, de bun simt cu care m-am int alnit. Probabil ca vei zambi la cuvantul "logic" pus aici in legatura cu religia, stiu ca tu crezi altceva, dar iti amintesc ca discutiile noastre aveau totusi un fir logic, chiar daca argumentele mele reveneau la Biblie si Vietile Sfintilor.Daca pasesti in universul asta al Bisericii, toate sunt ordonate si oarecum logice.

Un alt aspect im
portant pt mine a fost tocmai lipsa unui extremism, pe care il vad, din pacate, in tari crestine ca Statele Unite, si despre care nu stiam nimic. Am un prieten care cocheteaza cu partea mai extrema a lucrurilor dar.. nu ne certam din cauza asta. Am invatat sa ne respectam opiniile. Cat despre parintii mei, probabil ca tata si bunicul meu ar glumi pe seama asta. Mama ar fi poate un pic surprinsa, un pic trista (desi e prea mult spus) - poate se bazau pe mine sa ma rog pt sufletele lor sau ceva, hihi. Iar bunica... Dintre toti, mi-as face griji pentru bunica, pentru ca ea e crestina familiei, in adevaratul sens al cuvantului. Cred ca ar fi destul de dezamagita. :(

Poate cel mai mult pana acum, mi-am facut griji pentru reactia prietenilor mei. Dupa cum stii, nu am spus inca nimanui nimic despre asta, asa ca... probabil ca ar fi destul de tristi. Genul de tristete autentica pe care il are un crestin vazand ca un prieten de-al lui ar putea foarte bine sa nu se mantuiasca. Dar chiar si-asa, nu ma astept ca ei sa faca o comisie de re-convertire in cinstea mea. Prietenii mei nu-mi agreseaza niciodata, in niciun fel parerile, chiar nu am simtit asta nicicand. Si poate peste scurt timp, ar trece peste socul produs si am fi la fel de prieteni ca inainte.


- Sunt nevoit sa te contrazic un pic. Ai crescut intr-o familie crestina, nu una musulmana, nu una buddhista. Daca nu ar fi crestina deloc, nu ai urma traditiile crestine, nu ar merge deloc la biserica. Nu e nici o rusine. Si eu si Andu am fost crescut tot in familii crestine.

V: Hihi, ma refeream la faptul ca ai mei nu sunt crestini practicanti, inafara de bunica, asta-i tot.


- Bineinteles ca nu sunt de acord cu legatura dintre cuvantul “logic” si Biserica, din moment ce tot ce se intampla in Biserica nu are nici un sens dintr-o perspectiva realista. E doar o institutie care indoctrineaza, alimenteaza frica in oameni, si are mult de castigat din asta. E ordonat si logic ceea ce face, avand in vedere scopul celor care o conduc.

Cred ca vezi doar imaginea poetica si incurajatoare a bisericii. Daca observi mai atent si imaginea din spate, nu stiu daca te vei mai grabi sa spui “Daca pasesti in universul asta al Bisericii, toate sunt ordonate si oarecum logice.”

V: Da, dintr-o perspectiva realista, tot crestinismul pare o farsa care s-a intins cu gluma. Biserica pentru mine insemna cei 2-3 oameni, care-mi sunt prieteni si pe care ii respect. Nu m-am obisnuit inca sa privesc dincolo pentru ca abia m-am desprins de institutia asta si sunt inca prea aproape de ea. Vazuta din afara, biserica arata a masina care fabrica soldatei spalati pe creier. Dupa o vreme, te obisnuiesti sa vezi lucruri asa cum ti se spune ca ar trebui sa le vezi, incat nici nu-ti mai trece prin cap sa te intrebi asupra unor lucruri.


- Sunt convins ca desi ti-ai pierdut credinta, inca mai ai o anumita sensibilitate fata de reprezentantii crestinismului: preotii, bisericile, profesorii de religie, calugarii, etc. Am un fix, de la articolul postat anterior de Andu. Ti se pare normal faptul ca "În 2009 s-au alocat fonduri din bugetul de stat pentru construirea a 806 lăcaşe de cult, și a doar 242 şcoli generale, licee şi grădiniţe, 36 de spitale şi 37 de cămine culturale. Există mii de sate în România în care copilul trebuie să meargă pe jos kilometrii pentru a ajunge la școală, dar biserica de beton în centrul satului este nou nouță."?

V: :)) Iarta-ma, nu m-am putut abtine. Felul in care e pusa intrebarea... Ar fi comic daca n-ar fi tragic. Ce sa spun? Te astepti sa apar deciziile Patriarhiei Romane sau a conducatorilor nostri politici (dragii de ei), care au decis ca poporul roman are nevoie de mai multe biserici? Din punctul meu de vedere, afirmatia de mai sus e sinonima cu: "este an de criza! avem nevoie de o autostrada suspendata!". Nu stiu care au fost motivele din spatele unei asemenea decizii si, ca sa fiu sincera, nu prea ma intereseaza.

Ca sa lamuresc un punct, partea asta cu ce face Patriarhul cu banii si deciziile mai mult sau mai putin politice ale bisericii nu m-au interesat niciodata, nici cand eram crestina si nici acum. Pe mine m-a interesat Patriarhul doar in calitatea lui de slujitor in biserica, in sensul propriu al cuvantului: adica... atunci cand slujeste o Liturghie. Acum nu ma pot preface ca m-a surprins decizia asta, desi e prima data cand aud de ea. La cate decizii proaste s-au luat in tara asta, cred ca suntem cu totii anesteziati. Sau poate am devenit eu mai insensibila. Either way works for me.

Respect in continuare preotii si slujitorii bisericii pt ca am dat de foarte multi oameni de bun simt printre ei. Stii proverbul: in orice" cos e un mar stricat...", dar nu pot din cauza asta sa port resentimente pentru toti. Multe dintre lucrurile bisericesti probabil imi vor ramane dragi toata viata. De exemplu, ma gandeam in ultimul timp ca n-am mai ars smirna de ceva vreme, imi place tare mult cum miroase. Si probabil ca la un moment dat o sa mi se faca dor de muzica psaltica, dar nu vad ce m-ar impiedica sa fac oricare dintre lucrurile astea.



- In primul rand, ok, aperi deciziile Patriarhiei, slujitorii bisericii sau ii respecti pentru ca unii dintre ei sunt oameni cu bun simt. Te-ai gandit vreodata ca ei reprezinta o autoritate care influenteaza foarte usor actiunile unei mase maaaaaaaari de oameni. Daca vrei iti pot arata afirmatii si indemnuri periculoase adresate de Prea-Fericitii influenti poporului.

Cat despre alte decizii proaste luate “in tara asta”, asta e irelevant. Noi discutam despre cazul religiei, a care pozitie are prioritate in fata altor pozitii importante.

V: Nu apar deciziile Patriarhiei si nici ale slujitorilor ei! Ii respect inca pe preoti pt ca am intalnit si oameni cumsecade printre ei, asta e tot. Iar despre influenta lor… am auzit de multe ori replica asta, dar nu am stat sa ma gandesc la ea prea mult. Da, bisericile noastre sunt pline, prin urmare, multi oameni asculta sfaturile preotilor. Mi se pare ca mi-ai aratat odata o astfel de afirmatie periculoasa, cum ii spui tu. Si acum ca mi-ai amintit de asta, inteleg ce spuneai despre interesul unora din biserica pentru indoctrinare etc. Cand sunt puse una langa alta…


- Inainte, cand aveai ceva pe suflet, obisnuiai sa te rogi la Dumnezeu. Aveai o anumita impacare la gandul ca cineva acolo te asculta, totusi nu aveai certitudinea ca te va ajuta. Rugaciunea ramanea "Pending", iar tu, in general ramaneai doar cu o speranta, pana cand decideai sau nu, sa iei problema in propriile maini. Faptul ca acum ai renuntat la acea "solutie", te-a ajutat sa ai mai multa incredere in tine, sa stii mai mult de ce esti in stare, sa te cunosti mai bine pe tine insati?

V: Nu am considerat niciodata rugaciunea ca fiind “Pending”. O bucatica de gandire ortodoxa zicea asa: “roaga-te ca si cum ai sti ca primesti”. Iar in general, nu prea ma rugam pt lucruri materiale care sa pice din cer. Multe dintre rugaciuni erau pt binele familiei mele si pt ajutor in a deveni mereu un mai bun crestin. Oricum, dogma predica si efortul personal, care chiar are un rol foarte important in cadrul religiei. Nu e ca si cum te rogi si astepti batand nervos din picior ca Dumnezeu sa lucreze pentru tine. Asta mi s-ar parea stupid si niciodata nu am gandit asa.

Mai degraba am crezut ca… daca am cerut ceva si nu s-a implinit, ori poate nu am fost eu vrednica de o astfel de cerere (poate nu eram indreptatita sa cer asa ceva) ori exista o motivatie pe care eu, ca om nu o pot intelege, pt care Dumnezeu a decis sa actioneze asa si nu altfel.


Dupa ce am renuntat, a fost destul de greu, pt ca eram tentata sa o iau in cealalta extrema. E ca si cum toata viata ai mers pe pamant solid si deodata dispare gravitatia. Simtisem de mult timp ca putina mea credinta s-a stins. Ceea ce s-a intamplat de data asta a fost ca nu am mai incercat sa o resuscitez. De ce sa mai trag de ceva care murise oricum? Si cand am avut curajul sa recunosc asta, eu, fata de mine, atunci am simtit ca ma desprind din sforile care ma tineau.

Ca sa fie clar pt toata lumea: eu m-am simtit libera in crestinism! Iar libertatea de care vorbesc acum, e libertatea pe care o simti abia cand pasesti in afara lui.
Incerc sa ma cunosc, ce-i drept, sa ma inteleg eu pe mine, sa-mi pun intrebari de genul: “de ce reactionez asa sau altfel?” Poate asta e un avantaj al libertatii noi pe care o gust sau poate mereu a existat si mi-a fost teama sa-l patrund. Nu stiu, pt ca nu pot spune sincer ca am incercat sa ma cunosc cat timp am fost in crestinism.

Setul de reguli pe care-l aveam ma preocupa mai mult decat asta, pentru ca era un stil de viata pe care-l experimentam si pe care trebuia sa-l perfectionez mereu, pentru ca telul ultim al crestinismului era asemanarea cu Hristos in ceea ce priveste starea sufleteasca.
Si cum sa nu fie atragator un mesaj ca: “suntem chemati sa fim dumnezei” (prin impartasirea harului, nu prin natura, substanta). Cine nu ar fi lasat totul in urma pt asta? Poate m-am lasat pe mine in urma, incercand sa inglobez toate virtutile predicate de Biserica… Poate ca asta a fost o greseala de care nu mi-am dat seama decat acum. Nu stiu cum a sunat ultima afirmatie, dar nu sunt nostalgica, sunt doar realista, iar asta e si el un lucru pe care abia acum il invat. Un altul important e ca… la un moment dat viata mi se parea foarte gri fara un Dumnezeu, foarte seaca.

Dar acum cred ca, daca exista careva, care te poate face sa-ti intorci privirea spre Pamant sau spre Stele, nu vei mai privi in gol si vei putea descoperi un spectacol absolut fascinant derulandu-se neincetat in jurul tau. Iar eu… eu am hotarat sa pornesc in calatoria asta cu ochii larg deschisi! Fara sa visez aiurea, fara sa-mi fie teama si mai ales… fara restrictii!



- Intervin cu lucruri cu care nu sunt de acord.” Pt care Dumnezeu a decis sa actioneze asa si nu altfel”. Asta suna a – scuza-mi exprezia – scuza ieftina a crestinilor “Asa a vrut Dumnezeu/ Nebanuite sunt caile Domnului”.

V: Da, stiu foarte bine cum suna si cam asta e, expresiile sunt sinonime. Chiar asa gandeam atunci, recunosc. Din nou, timp trecut! :D


- Te citez din nou : “eu m-am simtit libera in crestinism! Iar libertatea de care vorbesc acum, e libertatea pe care o simti abia cand pasesti in afara lui”. A doua propozitie nu o contrazice pe prima?

V: Da, asa e, pentru ca sunt doua pozitii diferite. Prima arata cum ma simteam, a doua, cum ma simt. Eu ma consideram foarte libera in interiorul crestinismului si abia dupa ce am renuntat, am inceput sa inteleg mai bine cuvantul libertate.


- “Asemanarea cu Hristos”? Stii ca nici nu avem vreo dovada clara ca a existat acest individ, nu?

V: Posibil. Eu nu ma indoisem de existenta lui in trecut si recunosc ca inca nu m-a documentat in ce priveste capitolul asta. Trebuie sa intelegi ca mai e cale lunga pana apuc sa iau bucata cu bucata lucrurile in care credeam si sa le pun sub un mare semn de intrebare.


- Spunand cat de atractive sunt acele mesaje “crestine”, cred ca le supraestimezi. Daca te-ai adresa unor oameni de stiinta, ar ridica cu totii dintr-o spranceana. Personal nu vad decat ceva poetic si fantezist. Nu ma atrage cu nimic ceva, din moment ce privesc lucrurile cu ochii deschisi. Si aici nu trebuie sa interpretezi gresit. Perspectiva asta nu te impiedica sa visezi, ci doar sa ai iluzii care te pot duce pana la alt fel de acte sau atitudini.

V: Din nou, mesajul ala crestin mie mi se parea maret, mai ales ca eram crestina. E… cam la fel de cool pe cat li se pare evreilor ca sunt poporul ales. Pe bune acuma, nu ti-ar placea sa fii asa, un semizeu? Ca tipu’ ala din Clash of the titans, hihi.


- Stiu ca ne-ai citit putinele articole de pana acum. In tara noastra, unde orice autoritate lasa capul in jos cand intervin reprezentantii religiei, unde religia, superstitiile si conspiratiile prezinta cea mai multa incredere in randul populatiei, crezi ca e nevoie de oameni care sa vorbeasca in numele stiintei si impotriva nedreptatilor in numele religiei?

V: DA! Niciodata nu am fost de acord cu abuzurile. De nicio parte a baricadei! Nu am incercat sa apar sau sa justific Biserica pt toate deciziile proaste pe care le-a luat. In tara noastra nu stiu sigur cum stau lucrurile, dar nu mi se pare ca stiinta e persecutata. In State, situatia e intr-adevar grava si se duce o adevarata cruciada intre congregatii si oameni de stiinta. In tara noastra cred ca oamenii credinciosi sunt mai domoli un pic, inafara de cate o serie de aparatori ai lui Hristos care simt din cand in cand nevoia sa faca propaganda moralei crestine cu parul, ceea ce iar mi s-a parut stupid dintotdeauna.

E nevoie de oameni care sa vorbeasca in numele stiintei pt ca nu-i vad pe nicaieri, sunt suspect de tacuti. Dar… inainte de toate, cred ca avem nevoie de oameni care sa vorbeasca in numele bunului simt si abia apoi sa trecem la stiinta. Pentru ca mi-e greu sa cred ca un om foarte atasat de superstitiile lui si teoriile conspiratiei pe care dejoaca in fata blocului cu vecinul de la 3, va accepta foarte usor parerile unor oameni de stiinta. De aceea nu cred ca le revine savantilor sa pedepseasca nedreptatile religiei, ci mai degraba societatii, doar ca societatii noastre i s-a extirpat organul critic: accepta orice! Daca invatam iar sa ne folosim creierele din dotare, nedreptatile ne vor sari in ochi (si tind sa cred ca nu le-am lasa nepedepsite, indiferent cine le comite).



- Daca nu stii sigur cum stau lucrurile in tara noastra, atunci de unde stii ca stiinta nu e intr-un fel “persecutata”? Ti se pare normal ca Evolutia speciilor, care e un fapt biologic dovedit, sa fie scoasa definitiv din manualele scolare. Sa fie scoase orele de Desen, de Muzica (arta, creativitate), pentru a mentine orele de Religie?

V: Am zis ca "nu mi se pare" persecutata. Si chiar nu m-am intrebat niciodata de ce nu mi s-a predat evolutia speciilor. Nu stiu de ce, chiar nu mi-a trecut prin cap. Acum ca ai adus vorba, cred ca ar trebui introdusa in manualele scolare, fara niciun dubiu. Iar despre orele de desen si de muzica.. habar n-aveam ca au fost scoase pentru a face loc celor de religie. Nici cu asta nu sunt de acord. Cred ca ar fi bine daca tot ce tine de religie s-ar intampla in biserica.


- Ti se pare normal ca promoterii unor concerte rock din cluburi Underground, sa fie amenintati la telefon de reprezentanti ai Ministerului Culturii si al Cultelor? Ti se pare normal ca reprezentanti ai bisericii sa organizeze mining-uri pentru a sfatui populatia ca Dumnezeu nu vrea ca ei sa accepte metode medicale, pentru ca sunt semne ale apocalipsei (ca de obicei metoda fricii).?

Mai sunt multe exemple, crede-ma, dar nu-mi vin acum in minte.

V: Normal ca nu mi se pare corect, chiar cred ca e o prostie. Imi pare rau sa te dezamagesc, dar chiar nu stiam despre toate lucrurile astea. Si nu spun asta ca sa ma eschivez, ci sunt chiar sincera.


- Ultima intrebare e o propunere. Folosindu-ti cunostintele tale si respectand directia noastra, ai vrea sa te alaturi noua si sa scrii articole pe acest blog?

V: Poftim???!!! WOW…. Stai un pic sa-mi revin! Deci… cum? Sa scriu pe blogul vostru? Nu stiu ce sa zic… Doar daca, dupa articolul asta, ceilalti membri sunt de acord cu asta. Si doar daca am sa am ceva de spus. Deocamdata ma ocup cu dezvoltarea proprie, in sensul ca incerc sa aflu cat mai multe despre lumea in care vietuiesc, pt ca deodata o vad altfel. Si daca pe parcurs aflu tot soiul de lucruri pe care voi considera de cuviinta sa le impartasesc si altora, am sa scriu cu cea mai mare placere. E o onoare, multumesc pt invitatie.

(poate) Pe data viitoare!
Ma inclin,

V.

Un comentariu:

  1. Mă bucur că aici întâlnesc oameni cu capul pe umeri. Felicitări pentru iniţiativa acestui blog şi felicitări V. pentru interviu, mi s-a părut că ai punctat nişte lucruri adevărate cu mare precizie. Am mai întâlnit fel de fel de păreri, dar cred că experienţa ta dă răspuns multor nelămuriri. La fel ca tine, sunt o persoană care a navigat prin fel de fel de mentalități, a citit tot ce i-a căzut în mână şi a înţeles că cel mai important este să fii logic, raţional şi să te bucuri de lucruri în forma lor brută, cea adevărată.
    Ştiu că poate sună ciudat să spun asta în public, dar cred că aici am cu cine să vorbesc, lumea mă înţelege şi nu voi fi ignorat cum mulţi alţii fac. Adesea îmi vin foarte multe întrebări al căror răspuns nu ştiu să-l dau și nici la alții nu-l găsesc. Biserica susține cu mare vervă o libertate în care nu intervine nimeni deși, colcăie de reguli. Spuneai că și tu , în trecut ai trecut prin această pretinsă libertate. Cum ai putut să o suporți? Mi se pare atât de ilogică și de tirană. Şi ar mai fi întrebări pe care aş vrea să ţi le pun, însă aici spaţiul nu mă lasă. Eu te-aş ruga dacă vrei să mai corespondăm pe mail (dumitru_olaru15@yahoo.com), căci îmi place cum vorbeşti şi cum scrii, şi îmi doresc să-mi mai limpezesc din curiozităţi şi gânduri, iar acest lucru nu îl pot face cu oricine; pretinșii mei prieteni nu prea au chef de astfel de discuții. Aștept răspunsul tău.

    Dumitru Olaru

    RăspundețiȘtergere